Prietenii, bata-i vina

Cică am mulți prieteni. Știți voi, de-aia care te susțin și te ajută necondiționat, care nu te judecă atunci când faci o prostie, nu le e necaz pe tine ca o duci mai bine și care te impulsionează când o duci mai rău. Așa că m-am gândit să împărtășesc cu voi câteva din replicile pe care le-am auzit în ultima vreme de la prietenii mei, ăia adevărații:

1. Da, până dai cu ea într-un pom și mori, îmi zice un prieten când îi explic că îmi place să merg cu mașina mai turată. Sau, la aceeași afirmație a mea, primesc următoarea replică din partea unui alt prieten adevărat:

2. Și manânci în fiecare seară pateu cu pâine ca să ai bani de benzină ?

3. Dacă tot suntem la capitolul mașină, un alt prieten îmi amintea că o să ai tu copii care o să se cace și o să-ți borască pe bancheta din spate, când eu am zis că îmi place să-mi țin mașina cât de cât curată.

3 bis. Ce drăguț că ți-ai luat mașină. Și nu-stiu-ce-cunostinta-de-a-mea se duce azi să își ia, că pe a veche a accidentat-o așa de rău că nici la fier vechi nu i-au primit-o!

4. Trecând mai departe la capitolul achiziții, doi prieteni îmi aminteau că peste 4-5 ani o să rămân în fundu’ gol în stradă că o să-mi ia banca totul, respectiv bă esti prost, cum să îți iei în rate, că plătești dublu!

5. Am uitat de mult prea frecventul într-o vreme adică nu ești în stare să strângi bani de apartament/casă în 2-3 ani?, venit din partea prietenilor mei pe care, se pare, i-am angajat contabili și eu nu știu.

6. O altă categorie de prieteni, inclusiv cei implicați în punctul 4, îmi amintesc de faptul că peste 2 ani și ceva (aaand counting) o să fiu șomer cu diplomă de medic specialist.

7. Și, nu în ultimul rând, cei care m-au întrebat foarte sincer și asteptând un răspuns din partea mea la modul genuine: Am auzit că te-ai însurat. De ce ?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Suntem pe invers. Rau.

Să ne înțelegem, trăim într-o lume minunată, din punctul meu de vedere. Avem tratamente pentru majoritatea bolilor de care se murea lejer acum 100 de ani, avem o chestie numită internet care, practic, conectează cateva miliarde de creiere din lume, prin intermediul electronicii, avem lumină noaptea, apă potabilă la robinet și am depășit niște bariere așa-zise morale care ne țineau prizonieri, ca specie umană, în propriile minți și trupuri. Ceea ce e absolut deosebit. Nu mă imaginez trăind într-o epocă trecută, unde puteai să mori de la o carie.

Dar nu e destul. Mă uit mult la televizor. E prietenul meu cel mai bun. Știu ca e un mijloc de manipulare în masă și alea alea, însă niște lucruri îmi sunt clare: în Ucraina e un conflict din care mor muuulți oameni; în Israel e un alt conflict în care mor mulți oameni. În principiu nevinovați. Nu știu cum să spun, dar nu e religia niciunuia dintre ei mai bună decât cealaltă. Religia era chestia aia care ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori înainte să dăm în cap vecinului, să furăm ceva sau să înșelăm nevasta. A avut rostul ei, până la primul om care a murit în numele ei. De atunci, religia și-a pierdut rostul de menținător al moralității. Și nu, apelul preoților de a ne ruga să oprim inundațiile din România nu o să le stăvilească nici măcar cu un mililitru.

În timp ce unii se omoară pe religie și alții se roagă să nu mai plouă, în Africa a izbucnit un fel de epidemie de Ebola. O boală pentru care niciunul dintre noi nu e vaccinat. Nu lucrez nici în domeniul cercetării în boli infecțioase și nici în relații militare internaționale, dar e de bun simț să îți dai seama că niște foaaaarte mulți bani se duc într-o direcție greșită, chiar criminală, în loc să meargă spre dezvoltarea unor metode de tratament pentru ceva ce este, chiar și potențial, dezastruos la scară planetară. Și nu vorbesc doar de Ebola, ci și de HIV, hepatite sau altele. Deocamdată lucrurile se întîmplă așa: se cheltuie mulți bani pe întreținerea unor conflicte din care mor oameni și tot oameni mor din epidemii. Sumarizând, se cheltuie bani pe moarte, activ și pasiv. Când ar putea să se cheltuie bani pe viață. Și atât.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Pareri nepopulare

Am fost ieri la medicul de familie si, la coada, am stat langa un fost soldat cu tulburare de stres posttraumatic si o doamna cu tulburare anxioasa post divort de fost sot militar cu tulburare de stres posttraumatic. In 5 minute cat le-am tinut companie, mi-am venit in cap un domn, mare domn, chiar colonel cred, care a venit la noi la liceu in clasa a 12-a sa ne convinga sa alegem o cariera militara. Folosea expresii bolintinenice: “va aparati patria”, “munca nobila de ostas pe frontul apararii tarii”, “vitejia predecesorilor vostri”, “onoare de neam si tara” si, pastila irezistibila pentru multi, “serviciu si pensie asigurate”. Totul bine pana aici. Pana sa ma aflu intre 2 oameni perfect nevinovati, care au avut de suferit la modul personal de pe urma apararii patriei de hoardele de cotropitori, probabil. Sacrificarea individului si familiei pentru tara. Eu personal nu inteleg. Sunt biolog de formatie printre altele. Biolog fiind, sunt evolutionist. Evolutionismul sustine ca sacrificiul individului se merita numai pentru specie. Or, in acest caz, cu atatia morti si raniti, fizic si psihic, pe “frontul de aparare a patriei”, cu ce e specia mea mai buna? Cu ce va fi omul de peste 100.000 de ani mai evoluat daca niste oameni si-au ratat vietile si familiile? Mai mult decat atat, din putina educatie civica pe care o cunosc, stiu asa: sa nu treci pe rosu, sa nu arunci hartii pe strada si ca familia e nucleul societatii. Razboiul distruge familia. Tot biolog fiind, stiu ca daca nucleul unei celule se distruge, celula moare, in cel mai fericit caz. In cel mai rau caz, se transforma intr-un cancer, care se extinde la nesfarsit, pana duce la autodistrugere.

Vitejie? Faptul ca de-a lungul istoriei ne-am aparat e doar raspunsul la ideile psihopatice de expansiune ale unora. Au venit turcii cu gand rau ? Ne-au amenintat ca ne iau pamanturile si animalele din care ne castigam existenta sau ca ne fura femeile si le duc la palate pentru uz personal? Pai si normal ca am pus mana pe orice aveam la indemana si ne-am dus sa ne aparam, e perfect logic. Te enervezi cand iti ocupa cineva locul de parcare, dar cand vrea sa-ti ia sursele de venit. Nu e nimic vitejesc in asta, e doar lupta pentru supravietuire.

Da, stiu, razboaiele au dus la progrese tehnologice. Veti zice ca nu am avea azi masini, utilaje, tehnica medicala etc. fara razboaie. E adevarat partial, progresul oricum ar fi venit, pentru ca il cerea societatea. Oamenii trebuiau sa se deplaseze mai repede? Tot inventau injectorul, nu era nevoie sa fie folosit intai pe tancuri.

Omul nu are in el instinct beligerant, cum incearca “poetii nostri sa zugraveasca portretele aparatorilor patriei”. Omul nu e altceva decat o maimuta cu ceva mai putin par pe corp. Si maimutele sunt niste fiinte al naibii de sperioase. Cum simt un pericol, cum dau adunarea si fug. Insa, daca sunt atacate si incoltite, sunt violente, tocmai din instinct de supravietuire, nu din motive de vitejie. Si sa profiti de aceste reactii primitive pentru interesele unui mic grup de oameni (egal razboi), pentru mine e sinonim cu o involutie pana la stadiul de supa primordiala.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Omul cu metaforele

Mai demult, aveam un administrator de bloc, domnul Fleață (predestinat, nu?), pe care, chiar si copil fiind, il priveam ca pe o specie ciudată cu care lumea se ducea doar să se certe când nu avea chef să se certe cu consortul/consoarta. Ceea ce facea si maică-mea cam de fiecare dată când venea nervoasă de la serviciu.

Când a fost vremea montatului apometrelor, a fost un grup de oameni din bloc incredibil de nemulțumiți de acest aspect. Nu că obișnuiau ei să se spele peste măsură, ci pentru că, fiind fix aia de la parter, obișnuiau să își spele mașina cu furtunul. Și veniseră la asociație în grup organizat, să se certe cu Fleață. Că ei abia trag apa la WC și le vine nu stiu cât de plată la apă. Că ei dau drumul la robinet și platesc nu stiu cât. Și, colac peste pupăză, mai și plătesc o grămadă gazul, când ei abia gătesc duminica. Replica domnului Fleață a fost una parcă pregătită de acasă, cu metafore a la Eminescu și Goga la un loc: pai domnilor, apa la WC trebuie reglată la debit mai mic, nu trebuie să fie ca o cascadă. La fel și la robinet, că nu-i musai să fie furtun de pompieri! Iar cu gazul…aveți furnale acasă?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Oameni şi Google

Ştiţi povestea, WordPress îmi arată cu ce căutări pe Google s-a ajuns pe site-ul meu. Vă prezint pe cele mai strălucite dintre ele.

bunicii mei compunere – mă copii mă, nici atâta lucru nu sunteţi în stare să scoateţi din străfundurile originalităţii voastre ?

compunere despre bunici mei – du-te înapoi în grupa pregătitoare

femei neepilate – de ce dracu ar căuta cineva pe Google aşa ceva?

eşti prost de dai în gropi – am amortizoare

împăcarea cu fostul – o idee foarte, foarte proastă

prostia este amintiri din copilărie – …

biochimie pentru tonţi – haha, mă gândeam să scriu o carte de genul ăsta într-o zi

cum să creşti autostima la copii – de fiecare dată când greşeşte, adu-i aminte cât e de prost şi cum a adunat tot ce-i mai rău din familie. Rezultatul e garantat.

reclamă always scris – “Noul always scris te protejează de petele de cerneală!”

dezamăgit de clismă – am auzit şi eu că nu e atât de eficientă cum crede lumea

m-am împăcat cu fostul dar nu merge – no shit

dacă faci sex cu soacra o duci bine – bunul simţ îmi spune că nu, dar cine ştie…

forum pentru liftieri – wtf?!

surprize pentru mamă la grădiniţă – “Cum adică nu-i copilul nostru?”

condiţii pentru meseria de liftier – să ai măcar un deget funcţional

biopsia doare – doare mai tare aşteptarea rezultatului, garantez eu

ochelari heliomatici sex – nu mai bine faci sex noaptea?

scrisoare mihai eminescu – care, ăla mort?

de ce nu merg relaţiile ? – Uite de-asta

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Românii şi maşinile lor

În săptămânile care au trecut am fost nevoit să mă interesez în mod acut legat de un subiect care nu îmi era deloc familiar, şi anume cum se cumpără o maşină: mărci, ani de fabricaţie, kilometraje (cu tot cu poveştile din spatele lor), cilindree, taxe de mediu, asigurări etc. Am bătut forumurile în lung şi în lat şi am întrebat oameni care păreau sau ar fi trebui să fie specialişti în domeniu despre soluţionarea unor dileme cum ar fi: nouă/veche, automată/manuală, benzină/diesel etc. Din toată povestea asta am rămas cu nişte impresii privitoare la români şi atitudinea lor faţă de maşini. Bineînţeles, nu consider că am un eşantion reprezentativ statistic, dar totuşi, o oarecare majoritate este reprezentată de următoarele concluzii:

1. Toată lumea e specialistă în tot. Nu contează că omul nu ştie câte pedale are o maşină automată, dar ştie că sunt nişte porcării, ca i-a spus lui “un prieten de dincolo”. Am băgat de seamă şi că toată lumea are acest prieten imaginar, acest prieten de dincolo, care le ştie pe toate şi a cărui experienţă este irefutabilă.

2. Există daciofili înrăiţi şi daciofobi la fel de înrăiţi. Ultimii este posibil să nu fi condus niciodată o dacie, dar ştiu totul despre ele. De la un prieten, evident.

3. “Logan din 2014 ? Da, poate peste câţiva ani, când oi lua-o second din Germania. Cu 1000 de euro mai ieftină, dar nu-i vorba de bani, ci de faptul că am mai mare încredere dacă o testează neamţul.”. Cred ca eu sunt puţin dereglat că gândesc invers.

4. “Fraţiloooor, mi-am comandat Logan nou şi în aşteptare mi-a şi cumpărat bormaşină specială cu care să îmi trag firele de la neoane!”. Am observat această maladie de a găuri şi a modifica prin absolut orice mijloace o dacie nouă. Îşi iei VW nou? Frate eşti prost, cum să-l modifici ??? Dar cu Dacia merge, unul zicea că a lipit senzorii de parcare cumpăraţi din târg cu poxipol şi, după 2 ani, încă stau.

5. Orice maşină din România trebuie tunată la maxim. Ţi-a lăsat bunicul moştenire Dacia din ’85 ? Obligatoriu trebuie să-i pui sistem bass, xenoane, neoane sub ea şi să-i modifici pompa de injecţie să îi creşti puterea cu 1 CP şi să-i scazi consumul cu 1 ml la sută.

Şi lista ar mai putea continua, dar deoamdată mă opresc aici. Practic, am tras concluzia că românii ştiu despre maşini cam cât ştiu şi despre medicină, dacă e să mă iau după ce se discută pe net.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Oamenii care nu există, dar au făcut totul posibil

Am avut primul contact cu calculatorul la 7 ani, la maică-mea la serviciu. Nu ştiam să scriu şi să citesc, dar ştiam că dacă apăsam tastele notate cu săgeţi, ceva ce aveam să aflu că se numeşte cursor se mişca în direcţia indicată printre fişierele din Norton Commander. Mai ştiam că n-am voie să apăs F8, că ştergea ceva ce, mai mult ca sigur, nu trebuia să fie şters. Era un fel de fruct interzis, acel F8. Şi azi mă uit la el dubios, chit că nu cunosc niciun program actual care să folosească această tastă.

Eram proaspăt trecut în clasa a 5-a, când, într-o seară, şeful o sună pe maică-mea. După câteva secunde de tăcere, mulţumeşte politicos şi închide, după care îmi zice: “Hai să mergem până la mine la serviciu, să îţi arăt ceva.”. M-am îmbrăcat fulger, că ştiam că serviciul lui maică-mea însemna calculator, am luat un taxi şi am ajuns. La calculatorul ei era un coleg, domnul Filipescu, inginerul de sistem, care i-a zis ceva de genul că gata, merge. Şi pleacă. Noutatea nu era nimic altceva decât Internetul. Îmi aduc aminte şi acum, protv.ro a fost primul site pe care l-am văzut vreodata accesat, în timp ce m-am uitat secunde bune la un glob pământesc care se rotea în jurul unui e, în colţul din dreapta sus. Era Internet Explorer pe Windows 95. La centrul de calcul, singura instituţie care deţinea calculatoare la acea vreme probabil din tot judeţul, se accesase pentru prima data www-ul. De atunci, bineînţeles, nimic nu a mai fost la fel. L-am vizitat şi pe domnul Filipescu mai târziu în seara aia, într-o cameră plină de cabluri şi de console cu LED-uri care pâlpâiau în roşu, verde şi portocaliu. Era prins printre cabluri ca prada unui păianjen în pânză. Nici eu şi nici acei oameni nu eram conştienţi de ceea ce tocmai făcuseră posibil în instituţia în care lucrau. La început mergea încet dar, treptat, viteza a crescut, la fel şi accesibilitatea. În clasa a 7-a aveam deja primul calculator personal cu internet prin dial-up, iar doi ani mai târziu, prin cablu.

Însă ironia, cruzimea nemărginită a sorţii, e alta. Acum câteva zile, cuprins de o mică, dar prea frecventă nostalgie, m-am apucat să îi caut pe Google pe foştii colegi ai mamei. Ei bine, nici domnul inginer Nicolae Filipescu, nici şeful, nici adjunctul, nici ceilalţi colegi de birou nu există. Nu au nici măcar Facebook, iar Google nu a auzit de ei. Practic, oamenii care au adus Internetul în al doilea oraş ca importanţă din sudul României nu există pe Internet. Centrul de calcul s-a desfiinţat de mult timp şi, din zvonuri, mai ştiu că majoritatea foştilor angajaţi s-au pierdut prin firme de parter de bloc, unul predă la unversitate, iar doi au murit. Sunt oamenii care mi-au arătat pentru prima dată cum să accesez un site web, ceva fără de care acum nici nu îmi concep viaţa. Practic, a fost ca şi când aş fi învăţat să merg sau să citesc.

De atunci s-au schimbat multe, inclusiv tastaturile. Săgeţile nu mai sunt obligatoriu acolo unde erau pe vremea aia, ca să îndeplinească cerinţele de mărime ale laptopurilor cât mai mici. Am două calculatoare, două laptopuri, tabletă şi telefon, toate cu acces la Internet instant, la o atingere de ecran, la un preţ de nimic. Însă toate au devenit posibile datorită vouă, oamenilor care nu existaţi, dar care v-aţi adus o mică, dar semnificativă contribuţie la alfabetizarea unui om întru satul global spre care tindem cu toţii. Şi pentru asta vă multumesc, oriunde aţi fi.

Posted in Uncategorized | Leave a comment