Oamenii care nu există, dar au făcut totul posibil

Am avut primul contact cu calculatorul la 7 ani, la maică-mea la serviciu. Nu ştiam să scriu şi să citesc, dar ştiam că dacă apăsam tastele notate cu săgeţi, ceva ce aveam să aflu că se numeşte cursor se mişca în direcţia indicată printre fişierele din Norton Commander. Mai ştiam că n-am voie să apăs F8, că ştergea ceva ce, mai mult ca sigur, nu trebuia să fie şters. Era un fel de fruct interzis, acel F8. Şi azi mă uit la el dubios, chit că nu cunosc niciun program actual care să folosească această tastă.

Eram proaspăt trecut în clasa a 5-a, când, într-o seară, şeful o sună pe maică-mea. După câteva secunde de tăcere, mulţumeşte politicos şi închide, după care îmi zice: “Hai să mergem până la mine la serviciu, să îţi arăt ceva.”. M-am îmbrăcat fulger, că ştiam că serviciul lui maică-mea însemna calculator, am luat un taxi şi am ajuns. La calculatorul ei era un coleg, domnul Filipescu, inginerul de sistem, care i-a zis ceva de genul că gata, merge. Şi pleacă. Noutatea nu era nimic altceva decât Internetul. Îmi aduc aminte şi acum, protv.ro a fost primul site pe care l-am văzut vreodata accesat, în timp ce m-am uitat secunde bune la un glob pământesc care se rotea în jurul unui e, în colţul din dreapta sus. Era Internet Explorer pe Windows 95. La centrul de calcul, singura instituţie care deţinea calculatoare la acea vreme probabil din tot judeţul, se accesase pentru prima data www-ul. De atunci, bineînţeles, nimic nu a mai fost la fel. L-am vizitat şi pe domnul Filipescu mai târziu în seara aia, într-o cameră plină de cabluri şi de console cu LED-uri care pâlpâiau în roşu, verde şi portocaliu. Era prins printre cabluri ca prada unui păianjen în pânză. Nici eu şi nici acei oameni nu eram conştienţi de ceea ce tocmai făcuseră posibil în instituţia în care lucrau. La început mergea încet dar, treptat, viteza a crescut, la fel şi accesibilitatea. În clasa a 7-a aveam deja primul calculator personal cu internet prin dial-up, iar doi ani mai târziu, prin cablu.

Însă ironia, cruzimea nemărginită a sorţii, e alta. Acum câteva zile, cuprins de o mică, dar prea frecventă nostalgie, m-am apucat să îi caut pe Google pe foştii colegi ai mamei. Ei bine, nici domnul inginer Nicolae Filipescu, nici şeful, nici adjunctul, nici ceilalţi colegi de birou nu există. Nu au nici măcar Facebook, iar Google nu a auzit de ei. Practic, oamenii care au adus Internetul în al doilea oraş ca importanţă din sudul României nu există pe Internet. Centrul de calcul s-a desfiinţat de mult timp şi, din zvonuri, mai ştiu că majoritatea foştilor angajaţi s-au pierdut prin firme de parter de bloc, unul predă la unversitate, iar doi au murit. Sunt oamenii care mi-au arătat pentru prima dată cum să accesez un site web, ceva fără de care acum nici nu îmi concep viaţa. Practic, a fost ca şi când aş fi învăţat să merg sau să citesc.

De atunci s-au schimbat multe, inclusiv tastaturile. Săgeţile nu mai sunt obligatoriu acolo unde erau pe vremea aia, ca să îndeplinească cerinţele de mărime ale laptopurilor cât mai mici. Am două calculatoare, două laptopuri, tabletă şi telefon, toate cu acces la Internet instant, la o atingere de ecran, la un preţ de nimic. Însă toate au devenit posibile datorită vouă, oamenilor care nu existaţi, dar care v-aţi adus o mică, dar semnificativă contribuţie la alfabetizarea unui om întru satul global spre care tindem cu toţii. Şi pentru asta vă multumesc, oriunde aţi fi.

Advertisements

About zer0taiat

Random blog
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s