La trecutu-i mare, negru viitor

Nu am fost niciodata bun la fotbal. De fapt, aşa cum am mărturisit recent unor colegi, am descoperit că sunt afon încă din şcoala primară, la ora de sport când, venindu-mi rândul să “trag la poartă”, m-am împiedicat de minge cu o graţie de urs polar şi am căzut pe spate, făcând pentru prima şi ultima dată cunoştinţă cu asfaltul din curtea şcolii. După aia, mă puneau colegii în poartă, dar nici asta nu a durat mult, că au început să se prindă de ce echipa mea pierdea aproape sistematic.

În familie, bunicul meu era singurul care se îndeletnicea cu privitul fotbalului şi cu evidenţele statistice de rigoare: bucăţele decupate din ziare, programe sportive cumpărate special vinerea, pentru pregătirea etapei din weekend şi urmărirea sistematică, la radio şi tv, a tuturor meciurilor din Liga I. Sau Divizia A, cum îi zicea pe atunci.

Tot pe atunci însă, în Divizia A, mai era şi o echipă al naibii de bună la jucat fotbal. Echipa se numea Universitatea Craiova, şi stadionul pe care juca, Ion Oblemenco. Când juca Universitatea Craiova, în cele două ore de meci, nu era loc din oraş în care să nu se audă ceva de la meci: fie un radio sau TV dat tare printr-o fereastră deschisă, fie efectiv uralele spectatorilor direct de la station, la câte o fază mai adrenalinogenă. Şi bunicu-meu sărea din scaun, spre disperarea bunicii mele, “că o sa dobori lustra aia, om bătrân şi nărod ce eşti. dete fotbalu-n tine”. “Ehe, ca-n ’83 sigur n-o să mai fie”, zicea bunicu-meu.

Şi aşa a fost, pentru că între timp s-au întâmplat nişte chestii. Echipa a fost cumpărată de către un băiat, al cărui nume a apărut scris pe toate blocurile din Craiova, alături de cuvinte de laudă, după care s-a trezit retrogradată în Divizia B, după care a fost dezafiliată. “Abuziv”, zic unii. De fapt, majoritatea. De fapt, toti. Eu nu ştiu, că nu mă pricep la fotbal. Dar mă pricep la oameni. Ştiu doar că o grămadă dintre ei au simţit că le sucombă o parte din suflet şi că cealaltă parte se revoltă împotriva unor interese care nu au nimic de a face cu jocul de fotbal, ci cu banii. Sau cel puţin aşa zic ei, eu nu ma pricep la fotbal. Apoi au apărut proteste, apoi ştiri interminabile despre războiul din Bănie, iar acum…acum sunt două. România schizofrenică, ca întotdeauna. Sunt două echipe care fiecare pretinde ca ea este descendenta originalei şi că cealaltă este clona, care proferează o agresivitate nemaivăzută şi care, înainte de derby-ul B2-ului, se încălzesc cu puţin box la vestiare.

Nu am fost niciodată adeptul tradiţiei şi al tradiţionalismului. Ba dimpotrivă, mereu am considerat ca şi handicapat un sistem în care valorile tradiţionale împiedică ideile noi să se impună. Mi-o iau peste bot tot timpul când zic că aş prefera demolarea tuturor construcţiilor-monument istoric şi construirea de zgârie-nori în locul lor. Dar aici nu e vorba de istorie şi tradiţie. E vorba de continuitate. E vorba de ceva care a fost şi care, deşi o perioada n-a mai fost, trebuie să continue să existe. Pentru ca prin acel ceva, oamenii continuă să existe. Şi până nu le vine mintea la cap unor băieţi deştepţi, nimic bun n-o să se întâmple. Dar de fapt eu nu ştiu, că nu ma pricep la fotbal.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Cum am fost eu idiot cât o găleată plină

Acum câteva săptămâni, într-o frumoasă zi de sâmbătă (a se reţine că era frumoasă, e important mai târziu), eram de gardă. Da, şi noi, anatomopatologii, facem gărzi sâmbăta. Era ora 8.30 dimineaţa şi, în timp ce aşteptam nişte telefoane din clinică pentru a se clarifica nişte situaţii, m-am hotărât să mă duc puţin la soare (pentru că era o zi frumoasă), pe banca din faţa spitalului şi să aştept acolo.

În aceeaşi clădire cu noi funcţionează şi secţia de medicină legală, care are două intrări: una mai întortocheată prin faţă şi una mai simplă prin spate. Şi cum stăteam eu pe bancă în faţa clădirii, apare un individ care cere informaţii despre cum să ajungă la medicina legală. Îi explic cum, varianta prin faţă,  şi individul intră. După câteva minute iese disperat că nu reuşise să ajungă. Îi explic frumos cum să ajungă prin spate, pe varianta scurtă, după care pleacă.

După vreo 10 minute, un alt individ întreabă de aceeaşi secţie. Îi explic cum ajunge pe aceeaşi uşă din faţă, intră, şi după 10 minute iese la fel de disperat ca şi primul, că nu reuşise să găsească ceea ce căuta. Şi acestui domn îi explic cum se ajunge prin spate, după care dispare din câmpul meu vizual.

După încă ceva timp, apare o doamnă. Eu, deştept de felul meu, mă gândesc să îi ies în întâmpinare şi să o întreb: Mergeţi cumva la medicină legală ?. Doamna îmi răspunde foarte frumos că da, după care eu continui, dorind din tot sufletul să evit o nouă rătăcire: Doamnă, vă rog să mergeţi prin spate, este mult mai simplu de ajuns. La care doamna, placidă, îmi răspunde: Domnule, eu lucrez aici de 20 de ani şi numai pe aici am intrat…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Doi băieţi la bancomat

Aşteptam zilele trecute să scot nişte bani de la un bancomat central şi le ajunge rândul la doi băieţi, chiar în faţa mea, să mulgă de bani vestitul aparat. Unul mai mic de statură, altul mai mare. Ăla mai mic scoate cardul, îl bagă prudent în fantă, uitându-se în stânga, în dreapta şi în sus (pe bune), iar pentru tastarea pinului se lipeşte cu bazinul de aparat, de parcă ar fi fost la budă. În acest timp, ăla mai mare stătea în spatele celui mic şi puţin în lateral, puţin crăcănat şi cu mâinile încrucişate pe piept, întocmai ca un badigard care îşi păzeşte servil, dar atent stăpânul. Instinctiv, fac un pas înapoi, să nu îşi facă băieţii impresii că mă dau la averea lor. Părea că au de scos bani mulţi, mai ales că au stat destul de mult timp în faţa bancomatului. Deja îmi şi imaginam că trebuie să caut alt aparat, că pe ăsta l-or fi secat cei doi de bani.

Aştept, aştept, timp în care ăla mai mic scoate cardul, bagă cardul, butonează, aparatul piuie, iar cel mare, în neschimbata lui poziţie, scrutează orizontul. Dintr-o dată, ăla mic scoate cardul pentru ultima dată, îl bagă nervos în buzunarul de la spate, bate cu palmele peste coapse şi zice: “Hai c**ie să mergem că n-avem niciun ban.”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Scrisoare către pietoni şi şoferi

Ne-am împărţit. Noi, românii, ne-am împărţit rău în ultima vreme. Am început prin a fi băsişti şi uselişti (socialişti/comunişti). Am continuat prin a fi pro sau contra Roşia Montană, iar acum suntem iubitori şi urâtori de animale. Că aşa suntem noi. Nici de-ai dracu nu am fi de acord unii cu alţii şi să vedem de fapt care ne sunt probleme.

Nu despre asta vreau să vă scriu, ci, în cele ce urmează, mă adresez vouă tuturor cam în felul următor:

Dragi şoferi,
Unii dintre voi sunteţi navetişti, alţii poate aveşi familie mare, iar alţii pur şi simplu depindeţi de maşină pentru uzul zilnic. Dar majoritatea dintre voi, cu siguranţă nu. Vă duceţi la magazinul de la colţ cu maşina, ca să ajung mai repede. Vă duceţi zilnic cu maşina la serviciu, chiar dacă lucraţi la 5 minute de casă. În fine, puteţi să luaţi maşina şi ca să treceţi pe partea cealaltă a străzii. Dar nu asta e ideea. Ideea e că, în loc să ne înjuraţi pe noi, bicicliştii, că vă încurcăm şi că suntem tupeişti, mai bine faceţi un minim efort şi fiţi atenţi la noi. Uitaţi-vă de două ori înainte să deschideţi portiera, că nu avem chef să zburăm peste ea. Uitaţi-vă bine când viraţi sau când plecaţi de la stop, că nu putem să ne ferim din calea voastră cu aceeaşi viteză cu care o faceţi voi, la nevoie. Nu ne mai înjuraţi că împărţim banda la stop. Orice vehicul, inclusiv bicicleta, are dreptul să folosească o bandă, singur. Dar nu ne punem ca nesimtiţii în mijlocul benzii de circulaţie, ci paralel cu voi, tocmai ca să nu dăm şi noi o mână de ajutor la traficul ăsta de rahat din oraş. Deci toleraţi-ne. Nu ne trimiteţi în mamele noastre, că nici noi nu vă trimitem în giratoriu pe bicicletă, să vedeţi ce mişto e.

Dragi pietoni,

De fapt nici nu ştiu de ce vă scriu vouă că nu vă deranjez cu nimic. A, ba da. Vă scriu pentru că unii dintre voi sunt nesimţiti. Ştiţi voi, decât să mă lovească maşina pe carosabil, mai bine vă stressez puţin pe voi, când îmi fac loc printre voi pe trotuar, pe bicicletă. Dar niciodată nu am lovit pe nimeni şi nu am pus în pericol pe nimeni. Mamele cu copii, de exemplu. Nu trec niciodata în viteză pe lângă aşa ceva, chiar daca am loc. Şi totuşi, ele se împart în două categorii: alea care urla la mine şi alea care urlă la copii, smulgându-le clavicula ca să se dea la o parte din calea mea, ca şi cum eu aş fi în tanc, nu pe bicicletă. A, da. Nu mai fiţi ipocriţi trimiţându-ne pe piste, pentru că nu avem aşa ceva. Am scris la primărie să facă piste pentru biciclişti şi au zis că e o prioritate pentru ei. Cu toate astea, eu locuiesc semicentral şi nu am nici măcar un metru de pistă ca să ma duc la serviciu. Aşa că ne bagăm şi noi pe unde putem, că asa e. Nu furăm, nu lovim, nu încurcăm prea mult pe nimeni, ci încercăm doar să ajungem unde avem treabă, folosind o modalitate cât mai plăcută şi sănătoasă.

Asta am avut să vă spun. Luaţi aminte şi gândiţi-vă că dacă voi nu mergeţi pe bicicletă, merg copiii voştri sau alţi apropiaţi. Nu mai fiţi aşa orgolioşi privind modalitatea voastră de transport, că nici noi nu ne dam cu fundul de asfalt că suntem biciclişti, deci suntem cei mai tari. Că de fapt, chiar suntem.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

(Noroc că) Justiţia are prioritate

Mă întorceam acasă şi am văzut pe geamul uşii de la intrarea în bloc un plic, lipit cu scoci în formă de X. M-am liniştit când am văzut că nu eram eu la destinatar, dar mi-a atras atenţia cuvântul CITAŢIE scris cu majuscule în mijloc, sub care scria: Justiţia are prioritate. A se înmâna numai personal şi în prezenţa unui martor!.

Îmi imaginez că aşa or fi decurs lucrurile:
Poştaş: Domnule Citat, aveţi o citaţie. Trebuie să v-o înmânez numai în prezenţa unui martor. Domnule (către un vecin care trecea pe acolo), sunteţi de acord să fiţi martor în predare citaţiei către domnul Citat? Da? Semnaţi aici. Şi, Dvs., domnule Citat.

Se face predarea, după care domnul citat scoate o rolă de scoci din buzunar, lipeşte citaţia de geam şi pleacă.

Voi vă imaginaţi scena altfel? N-are cuuum…

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Locul cu cei mai trişti oameni din lume

Când eram copil şi adolescent, dacă maică-mea avea nevoie subită de o sticlă de ulei, o legătură de părunjel sau trei morcovi, mă trimitea repede până în piaţă. Piaţă care se găsea la 5 minute de bloc, practic la scară. Şi dacă îşi aducea aminte că îi mai trebuie ceva, când ajungeam acasă mă trimitea iarăşi, că de, pe atunci nu aveam telefoane mobile. Nici acum nu stau departe de cea mai apropiată piaţă, ci doar la maximum 10 minute de mers normal. Dar vremurile s-au schimbat: avem supermarket-uri.

Supermarket-urile sunt locurile cu cei mai trişti oameni din lume. Sunt locurile unde fiecare dintre noi îşi lasă orice urmă de inteligenţă la uşă, împreună cu bagajele, şi cumpără compulsiv orice lucru pe care dacă nu l-ar fi văzut atât de disponibil pe raft, nici prin cap nu i-ar fi trecut că îi trebuie. Faceţi un experiment. Mergeţi în cel mai apropiat supermarket şi nu cumpăraţi nimic, dacă puteţi, doar uitaţi-vă la feţele oamenilor. Sunt stressaţi. Sunt trişti. Sunt nervoşi. Sunt grăbiţi. Bărbaţii mână cu agilitate coşurile alea mari printre rafturi, iar femeile aleargă să nu cumva să nu apuce o tigaie super cooker. Ştiu ele că au 8 tigăi acasă, dar dacă astea sunt la ofertă, e păcat să nu le ia. Copiii strigă mai rău ca în filmele de groază, arătând spre rafturi cu dulciuri colorate şi plângând că părinţii nu le cumpără danone cu fructe de pădure trase în ciocolată amară cu biluţe colorate. Babele îşi cumpără 4 baxuri de activia, pentru că constipaţia, alături de menstruaţie, hemoroizi şi cariile dentare sunt cele mai mari probleme ale naţiunii, conform publicităţii radio-tv. Mere din Ungaria, struguri din Africa de Sud şi pere din Argentina şi Peru. Pâine cu măsline şi muesli, pentru fluiditatea tranzitului intestinal (din nou). La standul de igienă personală stă expus un absorbant şi o cană cu apă, să încerci şi să vezi cu ochii tăi. Oare cât de departe am trecut de limita bunului simţ?

Dacă vezi un bărbat singur în supermarket, automat are telefonul mobil lipit de ureche: “De care smântână ziceai, dragă? Cu 1% sau 1,5% grăsime? Ştiu, iubito, că e important pentru tine, dar chiar am uitat, iartă-mă”.

Să revenim la feţele oamenilor. Sunt crispaţi, îngrijoraţi, şi au şi motive. Vin la supermarket să cumpere pâine, o caserolă de carne tocată şi nişte muştar şi pleacă cu un coş plin de cârnaţi, bere, ulei, un televizor color cu diagonala mare, 4 stick-uri de 16 GB şi o pungă de broccoli congelat şi prefiert. Şi ei ştiu că aşa păţesc. De asta sunt stressaţi de la început.

Ajungi la casă. Te uiţi exasperat cum familia din faţa ta scoate din coş un six pack de ulei şi două baxuri de apă minerală; patru cutii de bomboane de ciocolată, cinci păpuşi pentru fetiţă, două topuri de hârtie A4, paişpe caiete dinctando, cinci pâini etc. Cât dracu ulei poţi să consumi?! Fac cumva pregătiri pentru o apocalipsă iminentă de care eu nu ştiu? Nuuu, sunt oameni ocupaţi care nu au timp să coboare la fiecare 3 săptămâni în piaţă sau la magazinul de la parter să-şi cumpere cola, trebuie să îşi facă proviziile pe 5 ani. Da, ştiu, dacă cumperi la bax este cu 0,000005 bani mai ieftin totul. Merita agitaţia, nu? Ai card de fidelitate cu 1% reducere de ziua ta, başca o tombolă de Paşti unde poţi câştiga un ou. Raiul pe pământ, aşa-i?

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Perle de înţelepciune urbană. Din Cluj (III)

Iata-ne, dragi (si urâţi) cititori, la finalul promis al serialului despre oamenii inteligenţi de la oraş. Adică ăia care, cu nonşalanţă şi convingere, îi numesc pe cei de la ţară ţărani.

Întâmplarea de azi a avut loc în acelaşi lăcaş de cult ubicuitar pentru omul de la oraş, mall-ul. Am fost cu Nico duminica trecută la mall să facem câteva cumpărături necesare şi utile să-mi satisfac eu nevoia cocălărească de a mă plimba pe culoarele lui, de pomană, înainte şi înapoi. Mi-am luat un submarin de la Subway (publicitate gratis, merită, mâncaţi acolo şi n-o să vă pară rău; au nişte amelioratori cu gust excelent) şi ne-am aşezat la o masă aproape de ieşirea pe terasă, uşă care se deschide înspre afară. De partea cealaltă a uşii, două doamne erau angrenate într-o conversaţie pe care nu numai că îmi era imposibil să o aud, dar nici n-as putea spune că mă interesa vreun pic. Tinere, cred ca erau cu 3-4 ani mai mari ca mine. În acest timp, o fetiţă de 2-3 ani se plimba dintr-o parte în alta a uşii, închizând-o şi deschizând-o la fiecare ciclu. La un moment dat, una din femei, probabil mama fetiţei, sătulă de plimbările odraslei, se propteşte în uşă, astfel încât fetiţei îi este imposibil să o deschidă, prin orice fel de mijloace accesibile ei. Şi astfel, după 2-3 încercări zadarnice, fetiţa se potoleşte şi se aşează cuminte lângă maică-sa.

O întâmplare benignă, ba chiar de apreciat aş putea spune, având în vedere că eu mă aşteptam ca femeia să înceapă să urle la fetiţă şi să-i spună să stea dracu locului şi să nu se mai invârtă ca (biiip becali) în (biiip becali). Dar în momentele alea m-a izbit o revelaţie. Situaţia asta nu se limitează la o mamă care voia să stea de vorbă liniştită cu o prietenă şi o fetiţă mult prea energică.  Situaţia asta se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi are ca protagonişti tot pe membrii unei familii. Oare cât de cunoscut este exemplul unei situaţii în care părinţii au deja planuri pentru copii şi se pun de-a latul în calea planurilor proprii ale  copiilor lor? “Păi da, e de datoria mea să mă asigur că nu face vreo prostie”, ar putea spune orice părinte, cu un strat gros de vopsea de grijă care maschează egoismul şi dorinţa de a nu se abate de la nişte planuri făcute arbitrar, fără nicio legătură cu dorinţa copiilor. Ba nu, de datoria ta e să-i spui când face tâmpenii şi să încerci totuşi să te asiguri că nu face tâmpenii de-alea mari, mari, gen să bage hamsterul în cuptorul cu microunde.

Nu zic că noi toţi facem parte din astfel de familii. Dar cu siguranţă cunoaştem unul sau mai multe (poate prea multe) exemple de oameni care şi-au abandonat visele ca să meargă pe cărarea dorită de părinţi, că e vorba de carieră, căsătorie sau, de ce nu, mănăstire.

Hei, dar măcar doamnele alea nu au strigat în gura mare la mall că falsifică facturi la firmă!

Posted in Uncategorized | 2 Comments