Perle de înţelepciune urbană. Din Cluj (III)

Iata-ne, dragi (si urâţi) cititori, la finalul promis al serialului despre oamenii inteligenţi de la oraş. Adică ăia care, cu nonşalanţă şi convingere, îi numesc pe cei de la ţară ţărani.

Întâmplarea de azi a avut loc în acelaşi lăcaş de cult ubicuitar pentru omul de la oraş, mall-ul. Am fost cu Nico duminica trecută la mall să facem câteva cumpărături necesare şi utile să-mi satisfac eu nevoia cocălărească de a mă plimba pe culoarele lui, de pomană, înainte şi înapoi. Mi-am luat un submarin de la Subway (publicitate gratis, merită, mâncaţi acolo şi n-o să vă pară rău; au nişte amelioratori cu gust excelent) şi ne-am aşezat la o masă aproape de ieşirea pe terasă, uşă care se deschide înspre afară. De partea cealaltă a uşii, două doamne erau angrenate într-o conversaţie pe care nu numai că îmi era imposibil să o aud, dar nici n-as putea spune că mă interesa vreun pic. Tinere, cred ca erau cu 3-4 ani mai mari ca mine. În acest timp, o fetiţă de 2-3 ani se plimba dintr-o parte în alta a uşii, închizând-o şi deschizând-o la fiecare ciclu. La un moment dat, una din femei, probabil mama fetiţei, sătulă de plimbările odraslei, se propteşte în uşă, astfel încât fetiţei îi este imposibil să o deschidă, prin orice fel de mijloace accesibile ei. Şi astfel, după 2-3 încercări zadarnice, fetiţa se potoleşte şi se aşează cuminte lângă maică-sa.

O întâmplare benignă, ba chiar de apreciat aş putea spune, având în vedere că eu mă aşteptam ca femeia să înceapă să urle la fetiţă şi să-i spună să stea dracu locului şi să nu se mai invârtă ca (biiip becali) în (biiip becali). Dar în momentele alea m-a izbit o revelaţie. Situaţia asta nu se limitează la o mamă care voia să stea de vorbă liniştită cu o prietenă şi o fetiţă mult prea energică.  Situaţia asta se întâmplă pe tot parcursul vieţii şi are ca protagonişti tot pe membrii unei familii. Oare cât de cunoscut este exemplul unei situaţii în care părinţii au deja planuri pentru copii şi se pun de-a latul în calea planurilor proprii ale  copiilor lor? “Păi da, e de datoria mea să mă asigur că nu face vreo prostie”, ar putea spune orice părinte, cu un strat gros de vopsea de grijă care maschează egoismul şi dorinţa de a nu se abate de la nişte planuri făcute arbitrar, fără nicio legătură cu dorinţa copiilor. Ba nu, de datoria ta e să-i spui când face tâmpenii şi să încerci totuşi să te asiguri că nu face tâmpenii de-alea mari, mari, gen să bage hamsterul în cuptorul cu microunde.

Nu zic că noi toţi facem parte din astfel de familii. Dar cu siguranţă cunoaştem unul sau mai multe (poate prea multe) exemple de oameni care şi-au abandonat visele ca să meargă pe cărarea dorită de părinţi, că e vorba de carieră, căsătorie sau, de ce nu, mănăstire.

Hei, dar măcar doamnele alea nu au strigat în gura mare la mall că falsifică facturi la firmă!

Advertisements

About zer0taiat

Random blog
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to Perle de înţelepciune urbană. Din Cluj (III)

  1. noreanulaura says:

    Neah,ejt prea profund. Stai sa ai si tu o progenitura!

  2. vorbesti asa ca nu ai inca copii, dar cand o sa ai o sa vezi ca e altfel
    se schimba lucrurile

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s