Bunicii mei

“Casa mea”, “O zi la pescuit”, “Prima zi de scoala” sau “Cum mi-am petrecut vacanta”, toate mi-au fost date ca teme de compunere in 1-4. Si ma chinuiam din greu sa imi imaginez cum arata casa mea ideala (mi se parea penibil sa scriu despre apartamentul cu doua camere in care stateam), ce ar trebui sa fac la pescuit unde nu fusesem niciodata, ma straduiam sa ma mint pe mine insumi ca acele “sentimente inaltatoare” ma cuprind si pe mine in prima zi de scoala sau ca in vacanta care tocmai se terminase facusem ceva interesant, care sa merite povestit. Daca macar o data mi-ar fi dat ca si tema “Bunicii mei”, as fi scris, chiar si la vremea respectiva, o compunere care nu ar fi prevazut cu nimic capacitatile mele de analiza si sinteza pe care am fost fortat sa le dezvolt mai tarziu.

Bunica mea mi-a fost mama cu trei sferturi de norma pana in clasa a 8-a. Venea dimineata la 7 si statea pana venea mama de la serviciu, la 4 dupa-masa. De cum venea, incepea sa stearga praful, sa puna mancarea pe foc, sa mature, sa spele (manual), sa calce. Nu chiar in acelasi timp, dar aproape. Si dupa ce termina, o lua de la inceput cu altceva si air altceva. Mereu o intrebam ce rost are sa stearga praful in fiecare zi. Au trebuit sa treaca 15 ani si sa ajung student in apartament cu chirie ca sa aflu. Pana la 3 dupa-masa se invartea continuu prin casa, dupa care incerca “sa stea si ea un pic intinsa”, pana venea mama. Evident, nu avea nicio sansa. Cand nu o gadilam cu un pai pe la nas, o trageam de picioare sau puneam sa sune toate (doua) alarmele din casa, de mai multe ori. Si ea, saraca, nu protesta niciodata. Cred ca singurele zile in care a reusit sa atipeasca erau alea cand am descoperit eu Quake 2, care m-a tinut vreo sapamana nemiscat din fata calculatorului. Cred ca bunica-mea a binecuvantat jocul ala.

Imi aduc aminte  ca, de fiecare data cand pleca in piata, ii ziceam “sa-mi ia si mie ceva bun”, gandindu-ma, evident, la ciocolata sau biscuiti cu cacao, cum era vremea. Cand se intorcea, nici nu apucam sa ii deschid usa si o intrebam: “Ce-mi luasi, ce-mi luasi?”. La care ea, cu cea mai laconica expresie posibila: “Pai cum ce-ti luai, paine-ti luai! Ce poti sa mananci fara paine?”. Sau, in zilele bune: “Cartofi! Tii trei zile dintr-un kil!”. Si in apogeul dezamagirii mele, baga mana in buzunar si scotea o ciocolata mica, intrebandu-ma: “Ia vezi fata mea, iti place asta, e buna?” (Sunt baiat documentat cu ecografie testiculara, va jur, dar bunica-mea e mama de fete).

In viata mea nu mi-o aduc aminte pe bunica-mea sa se planga de ceva. Nici macar cand, intr-un acces de copil oligofren, am luat un ciocan si am inceput sa atac masa din sufragerie fix dupa ce o lustruise ea, lasand niste insemne adanci si albe, la care ma uit cu mirare si azi. “Copil tampit”, imi zic, gandindu-ma la isprava de atunci. Cu siguranta, bunica-mea nu zicea asa.

Bunicul meu, Tata Tica (am uitat sa spun, bunica-mea e Mama Gela), parca a ramas nemarcat de timp. Cand eram mic, era un om de inaltime medie, subtirel, cu mainile mereu calde indiferent de anotimp si cu o mare dorinta de plimbare prin oras. Acum, 20 de ani, doua hernii si un adenom de prostata mai tarziu, a ramas la fel. Doar de plimbat nu se mai plimba asa mult, cei 84 de ani proaspat impliniti au totusi un cuvant de spus. Dar “iesitul pan’ la piata” inca e ritual de familie: planificat cu o zi inainte, sculat de dimineata devreme, barbierit, spalat, pus costumele ale bune, calculat banii si plasele necesare.

Cand ma duc eu, lucrurile sunt mai simple parca, incerc sa fac tot ce pot ca sa-i ajut. Pentru ca, daca am apucat sa am un regret major pana la 24 de ani, este acela ca, dupa ce bunicii mei si-au dedicat doua treimi din zi timp de 20 de ani ca sa stea cu mine cand aveam nevoie, acum, cand ei ar avea nevoie, eu sunt la 400 km si ma vad o data sau de doua ori pe semestru.

Apartamentul cu trei camere al bunicilor mei e atat de curat incat, cand am scapat pe jos bomboanele de ciocolata dintr-o cutie, nu am avut absolut nicio retinere cand le-am luat pe fiecare si le-am pus inapoi. Nici macar nu mi-a venit sa suflu pe ele.

Bunica-mea, ca de altfel toate femeile din familia mea, e mai anxioasa de fel. Intotdeauna cand ma duc, incepe sa ma avertizeze la telefon, cam de pe cand trenul intra in Carbunesti: “Ai grija ca la scara e un vagabond care are 4 caini: unul alb si trei negri. Sa nu te sperii de ei, nu musca, dar sa nu-i provoci. Ai grija in ce taximetru te urci, ca e plin de rechini. Vezi sa nu uiti bagajul in in intren. Cate bagaje ai? 3? Aoleo…Pai  sa le numeri cand cobori, unu, doua, trei, da?”. Dar bunica-mea e cea mai tare cand e vorba de politie, furtul pe internet si plagiat. De fiecare data cand ma duc la Craiova si ies in oras, imi face inventarul: “Ai buletinul la tine? Ai grija fata mea ca e plin de politisti.”. Nu stiu cu ce isi imagineaza ea ca ma ocup cand nu sunt student la doua facultati. Seara, cand ma vede la calculator, imi aminteste de un fost coleg de liceu de-al meu care a facut puscarie in Italia pentru “atacuri de-alea pe calculator, cu clone”. Iar eu o tachinez, ca atunci cand eram mic: “Puscarie puscarie, Mama Gela, dar a intrat primul la universitatea din Milano? A intrat!”. Acum, stiind ca sunt in pragul unei licente, imi zice la telefon: “Vezi sa nu plagiezi, ca uite ce e prin tara!”. La care eu, in stilul clasic: “Ca nu stii cand ajung ministru, asa-i?”. Si radem. Fiind obisnuita sa fiu mai mereu in sesiune, seara imi zice: “Si acum cand sa-ti mai tin pumnii? A, maine? Maaa…da’ multe (examene) mai ai.”. Si am senzatia ca, indiferent ce nota iau la examen, daca nu mi-ar tine bunica-mea pumnii, as lua una mai slaba.

N-am avut copilaria aia tipica, cu vacante la tara, mancand inghetata cu copiii de pe tarla, tragand pisicile de coada si mustati (asta fac acuma, adult fiind), sugand turturi iarna si cu ore neintrerupte de sanius pe deal, de la care sa ma intorc inghetat, ud si infometat. Daca mi-as fi dorit-o ? Nu stiu, nu m-am intrebat niciodata. Dar pot sa va spun cu siguranta ca am avut cea mai frumoasa copilarie de oras posibila.

Mi-e dor de bunicii mei. De ei, de orasul care m-a facut ceea ce sunt azi (si bun si rau), de liceul care m-a invatat ca daca nu iti folosesti personalitatea, se atrofiaza, si sper ca intr-o zi sa pot sa fac si eu pentru ei macar o fractiune din cat au facut ei toti pentru mine. Cat n-o fi prea tarziu.

Ar mai fi multe de spus, poate prea multe. Si cel mai rau imi pare de ideile care o sa-mi vina dupa ce apas pe “Publish”. Dar hei, cum era cu analiza si sinteza?

Advertisements

About zer0taiat

Random blog
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s